✾ Alungă răul ✾

 

Şi sunt nopţi lungi şi reci unde îmi doresc să fi aici. Simt cum tot ce e mai rău mă înconjoară, mă simt lipsită de puteri, iar întunericul mă priveşte cu un gând malefic. 

Adorm.

Întunericul îmi pătrunde în minte puternic şi îmi seacă orice putere de a rezista fricii mele. Mă simt singură, înfrigurată, însă cred că nimic nu mă mai poate scoate din acest coşmar. 

Te văd în ceaţă, neclar. 

Fug spre tine spre a te prinde de mână. 

Nu mă pot apropia..parcă ceaţa devine tot mai albă, dar te strig şi îţi cer să vi la mine. Pentru un moment am crezut că te-am pierdut de tot. Nu doar eu mă simt pierdută, dar simt că şi pe tine te-am pierdut.

De ce acest coşmar nu se mai sfârşeşte? Doar mi te-a luat întunericul lăsându-mă într-o pustietate veşnică. Şi văd cum nimic nu se mai mişcă, ceaţa e la fel de groasă şi de albă. Această singurătate îmi dă fiori, şi presimt cum ceva se va întâmpla. O mână îmi atinge umărul. 

Tresar.

Doamne, era el! L-am crezut pierdut. Îmi zâmbea, era bine. Fericiţi amândoi, în sfârşit!

Mă trezesc. 

Trupul îmi era umed, iar obrajii îmi ardeau. O zi întreagă, gândul îmi era la el. Speram să-l revăd măcar o dată, să-i mulţumesc că a alungat întunericul şi mi-a salvat sufletul. 

El e eroul meu.

„Mulți oameni nu-și trăiesc visele pentru că-și trăiesc fricile.“

Les Brown 

✾ Iubirea ✾

 

De ce suntem fericiţi atunci când ne îndrăgostim şi încet-încet ne apropiem de acea persoană şi o iubim tot mai mult? De ce totul pare aşa de unic, simplu şi magic?

De ce iubirea ne împinge mai adânc în sentimente şi ne dorim tot mai mult să fim acolo cu acea persoană?
Nu oare, iubirea e cea care ne întăreşte sufletul şi ne aprinde sentimentele?

De ce unii dăm vina pe ea? De ce o condamnăm pentru faptele noastre greşite care provoacă răul, lacrimile reci, şi care dau naştere orgoliului? Mulţi dintre noi gândim aşa, chiar şi eu o condamn pentru greşelile mele, însă singurul vinovat eşti tu, şi eu.

Noi, aceştia, care provocăm durere, lovim puternic în tot ceea ce-am construit cu dragoste, efort şi răbdare.

Dar..noi o să mai putem să o ducem..aşa?
O să mai avem puterea de a învinge ceea ce urmează?
Amintirile revin.

Te doare..

Plângi.


...un nou început.
 

„Cu cât judeci mai mult, cu atât iubești mai puțin.“

 Honoré de Balzac

✾ Toamnă rece ✾

Toamna.

Anotimpul începe a-şi arăta durerea prin stropii de ploaie pe care îi varsă pe corpul nostru.  Picuri reci ne înfioară, ne întristează, ne provoacă un dor nebun şi un plâns puternic. 

Oare şi sufletul nostru plânge odată cu cerul?

Locurile străbătute des îşi pierd din culoare, din viaţă, iar noi pierdem odată cu ele amintirile cu cei dragi în acele locuri.

Dar, ia naştere în mintea şi în inima noastră arzătorul dor şi acea teamă de singurătate. 

Gândurile noastre se îndreaptă spre persoana care ne-a lăsat un gol imens, acea persoană care a sfărâmat orice bucăţică de speranţă, iubire şi încredere.

Aşa ne aşteaptă al nostru anotimp, a noastră toamnă. 

Ne îmbrăţişează şi ne sărută rece, ne împinge spre întuneric, spaimă şi durere.

„Ochii îs doi și-s trişti, d-apoi inima, singură?“

 Grigore Vieru