Fiecare zi pare tot mai grea atunci când tu nu spui nimic.
Te prefaci că nu auzi pe nimeni, eşti nepăsător şi mai rece ca un cub de gheaţă, iar privirea ta mi-o întoarce pe a mea zbătându-se să-mi explice ce anume te trage înapoi spre tăcere.
Devii un necunoscut prin care nu mai pot cunoaşte nimic.
Totul e negru si pustiu. Suflarea ta pe al meu umăr să o simt uşor devine un vis, un imposibil. Durere ia din nou naştere în al nostru interior, în al nostru loc de iubire.
Mi-aş dorii să te aduc înapoi, lângă al meu suflet prăbuşit, să-l liniştească pe al tău, uitând de mine şi de cele ce vor urma.
De ce se spulberă orice simţim încă unul pentru altul?
De ce te laşi învins de orgoliu?
Întoarce-te spre mine, zâmbeşte-mi ca în prima zi, şi sărută-mă puternic, şi dragul meu ai încredere în tine!
„Ce e dragostea? Nevoia de a ieşi din tine însuţi.“
Charles Baudelaire
